sâmbătă, 10 aprilie 2021

Portokalopita, plăcintă grecească

Portokalopita, plăcintă grecească


Portokalopita este o plăcintă grecească în care se folosește și iaurt. Am mai făcut rețeta aceasta acum mai bine de 6-7 ani, preluată după un blog culinar cunoscut, dar era modificată și simplificată atât de mult încât rezultatul final nu doar că nu era foarte gustos, dar era și foarte diferit de rețeta de portokalopita pe care am găsit-o acum.

Plăcinta grecească cu iaurt, portokalopita (în traducere înseamnă plăcintă cu portocale), are originea în zona Chania din insula Creta. Din cauză că acolo sunt multe plantații de portocali, lumea pregătește tot felul de rețete și din câte am citit pe internet, această plăcintă, deși răcoritoare, este un desert de iarnă la greci.

Apoi, căutând o rețetă originală acum câteva săptămâni, pentru că făcusem iaurt de casă și fiind prea mult, nu doream să-l arunc, am găsit mai întâi o rețetă care presupun că este mai clasică, mai veche, pentru că e destul de complicată, aș spune. O găsiți pe youtube aici: în bucătăria lui Akis

Rețeta pe care am folosit-o eu este următoarea:

Un pachet de foi de plăcintă de 400-450 g, se taie cu foarfecul în bucățele mici (cel puțin eu așa am făcut, deși varianta grecească spune să luați foaie cu foaie, să le puneți sub formă de armonică într-o tavă și să le uscați la cuptor, apoi să le fărâmițați bine). Bucățile de plăcintă tăiate așa, le-am aranjat într-o tavă pentru a se usca la cuptor timp de o oră la foc mic. Atenție, bucățelele de foi trebuie să devină sfărâmicioase dar să nu se rumenească! Doar să se usuce bine. Când foile sunt uscate se scoate tava și se lasă deoparte să se răcească puțin.

Între timp, până se usucă acele bucăți de foi, pregătiți un sirop din 350 ml apă, zeama de la 2 portocale, 250 g zahăr, zahăr vanilat și puțină scorțișoară. Pentru că acum există pliculețe de zahăr vanilat cu scorțișoară, eu am folosit două astfel de pliculețe. Se dă totul la foc mediu până când siropul clocotește. După aceea se lasă să se răcească.

faze ale prepararii

Pasul următor: 4 ouă întregi se mixează la viteză mare cu 180 g zahăr și 2 pliculețe de zahăr vanilat cca 10 minute. Se adaugă 250 ml ulei, 250 ml iaurt, răzătura de la 2 portocale, un plic de praf de copt. Se amestecă totul bine, apoi toată această compoziție se amestecă cu foile de plăcintă mărunțite și uscate pe care le-ați scos din cuptor și le-ați lăsat să se răcorească. Rezultă o compoziție destul de fluidă care se pune într-o tavă neunsă (deși în rețeta video arată o tavă unsă și tapetată, plăcinta are ulei în ea, deci nu e necesar ca tava să fie unsă) și se dă cca 40 de minute la cuptor la foc mediu.

faze ale prepararii

Când e coaptă, siropul rece se toarnă peste plăcinta fierbinte și apoi se lasă cca jumătate de oră să se încorporeze în plăcintă. Va intra absolut tot, nu vă faceți probleme, și chiar dacă nu intră tot siropul, portokalopita, ca multe din deserturile grecești este o prăjitură cu sirop. Ba chiar unii fac mai mult sirop și mai toarnă puțin și în farfurie, la servire. După ce siropul a intrat în plăcintă, aceasta se porționează și se servește.

placinta portionata

Portokalopita este delicioasă, și, după gustul meu e mai bună caldă decât rece. Ce aș schimba la ea? Aș mai scădea din cantitatea de zahăr, pentru că iese foarte dulce așa, și din cea de ulei. Când se răcește plăcinta, uleiul se simte și nu mi-a plăcut acest aspect.

Portokalopita, plăcintă grecească

Altfel, este una dintre cele mai bune prăjituri pe care am mâncat-o vreodată! Așa că nu-mi rămâne decât să vă las și clipul de unde am preluat rețeta aceasta de portokalopita și să vă spun:

Poftă bună! :)




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin




duminică, 28 martie 2021

Blue Hawaii cocktail. Rețetă și istoric



Blue Hawaii cocktail. Rețetă și istoric


Acest cocktail este menit să evoce plajele din Hawaii, să vă readucă în simțuri gustul vacanței și să vă facă să uitați de toate celelalte probleme cotidiene.

Povestea spune că acest cocktail a fost inventat la sfârșitul anilor '50 de către Harry Wee, un barman la un local celebru din Waikiki, Hawaii, care cumpărase de la un distilator olandez pe nume Bols un nou tip de lichior și anume Curaçao albastru. Ulterior, acest cocktail fiind foarte apreciat, numele lui a fost folosit în coloana sonoră a unui film cu Elvis Presley, și pe vremea aceea, adică prin 1961-62, multă lume a început să creadă că acel cocktail vine de la filmul cu Elvis, dar Wee, care a mai inventat și alte băuturi mixate, a infirmat acest zvon.

Blue Hawaii se servește de regulă cu gheață, într-un pahar de tip lalea ornat cu felii de ananas, de portocală sau lămâie, și, dacă este posibil, cu o umbreluță decorativă, așa cum făcea Wee cu toate cocktailurile inventate de el, umbrela devenind marcajul cocktailurilor lui Harry Wee. Eu nu am pahare de tip lalea, iar Blue Hawaii se poate turna în orice fel de pahar de cocktail, cu cât mai sofisticat și mai original, cu atât mai bine.

Băutura este în esență un amestec de sirop dulce cu rom, vodcă și Curaçao albastru. Acum, există mai multe variante de cocktail Blue Hawaii, unele foarte ușor diferite de versiunea originală, altele destul de modificate, până la a omite total vodca, de exemplu. 

Blue Hawaii cocktail. Rețetă și istoric


Eu am pregătit varianta originală, astfel:

- o parte vodcă
- o parte rom alb
- 1/2 Curaçao albastru
- 3 părți sirop de ananas (din conservă)
- o parte sirop dulce
(apă și zahăr în cantități egale, sau dacă aveți, un amestec special dulce acrișor folosit de barmani pentru cocktailuri).

Toate ingredientele se amestecă și se servește cu gheață. Gustul predominant este de alcool, dar un alcool aromat de la portocale și ananas; siropul de ananas dă dulceața, iar Curaçao albastru, culoarea, care în combinație cu gălbuiul siropului de la conserva de ananas dă o splendidă nuanță de turcoaz. Per total este un cocktail delicios, văratec, musai de asezonat cu culoarea albastru-verzui a Oceanului Pacific care scaldă țărmurile exoticelor insule Hawaii.

Noroc! :)




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin




sâmbătă, 6 februarie 2021

Patru mâncăruri pe care nu pun gura

Patru mâncăruri pe care nu pun gura


Așadar azi nu vă propun o rețetă - și cu blogurile astea culinare, la un moment dat riști să te tot repeți; rețete sunt foarte multe, dar având în vedere că trebuie să gătești produsul respectiv și să-l mănânci, rămânând în zona ta de confort gustativ, arealul rețetarului unui blog culinar în mod invariabil se restrânge la un moment dat.

Așa că mi-am propus să vă spun despre ceea ce eu nu pot mânca, dar deloc-deloc. Cu toate acestea sunt convinsă să mulți dintre dv. vor saliva la vederea acestor preparate, pentru că ele sunt preferatele a multora dintre români. Dar probabil că la fel ca mine, sunt și persoane cărora exact unele mâncăruri sau deserturi foarte populare nu le plac. De exemplu am cunoscut pe cineva care nu putea mânca brânză de niciun fel. Ba chiar îmi amintesc și de o tânără care considera că legumele sunt un balast pentru organism și consuma doar carne și produse de origine animală. Firește, nu în acești ani în care a mânca sănătos include obligatoriu în meniu legumele și verdețurile, dar oricum, într-o vreme când yoga și, în consecință, alimentația mai vegană, dacă pot spune așa, lua amploare pe la noi.

Să revin la subiectul acestui articol. Ce mie nu-mi place și nici altuia nu ofer și de ce :) s-o luăm alfabetic.

- chișca sau caltaboșul. E ceva ce extrem de rar mai gust, după ce am dus la nas o felie și am constatat că are miros bun. Când eram copil, o femeie din vecini care se pricepea la a pregăti produse de Crăciun era chemată ori de câte ori se tăia vreun porc. Ai mei cumpărau porc an de an și, cu toate că taică-meu se pricepea și el la astfel de produse, tot era chemată vecina ca să ajute și să se termine treaba mai repede.
Ea făcea chișca și țin minte că întotdeauna ea era aceea care știa să curețe și să spele mațele porcului, dar, deși mațele pentru cârnați ieșeau curate bec și fără mirosuri neplăcute, cel de chișcă, oricât îl răzuia ea cu două crenguțe uscate de copac, tot aveau iz de fecale. Așa că eu nu mă puteam atinge de chișca aia puturoasă, mi-a rămas acel miros agățat de creier și de aceea când chiar aș gusta o feliuță de chișcă, o duc automat mai întâi la nas. Însă asta mi se întâmplă atât de rar, încât nici nu merită menționat :)

Patru mâncăruri pe care nu pun gura


- julfa. Știți cu toții că julfa este acea prăjitură cu mult sos - așa o știu eu - care se face la Crăciun. Pe scurt, este un dulce dintr-un fel de foi din aluat nedospit umplute cu un sos mai consistent din semințe de cânepă. Acum se face cu nuci, dar când eram mică toată lumea o făcea cu cânepă. Taică-meu nu știa sau nu își bătea capul să facă așa ceva, dar era mare fan julfă și dădea la o rudă să-i facă. Mă tot îmbia și pe mine să gust, insista că e bună, am gustat și nu mi-a plăcut acea hoaspă de semințe care se simțea în gură și nici gustul nu mi s-a părut nemaipomenit. Dimpotrivă.
Dar nu ăsta e motivul pentru care chiar nu pun niciodată gura pe așa ceva și nici nu mă uit la prăjitura asta. Într-o zi am aflat că julfa se mai numește și pelincile Domnului. Ei, de atunci, eu în loc de prăjitură văd niște pelinci murdare de copil mic (sămânța de cânepă este închisă la culoare), și n-o să înțeleg niciodată de ce s-a dat o asemenea denumire, generatoare de imagini care provoacă silă, unui desert.

Patru mâncăruri pe care nu pun gura


- mâncarea de urzici. Uneori mănânc, dacă am urzici, dar nu mă agit să caut sau să-mi cumpăr. Știu că este sănătos să mănânci așa ceva, dar urzicile frecate, așa se numesc pe la noi, sunt cremoase, lucioase și verzi, ca un găinaț proaspăt produs de anusul vreunui păsăret de curte. Deci pas și la mâncarea de urzici.

Patru mâncăruri pe care nu pun gura

- ultimul este șoricul. Ce găsesc la el atât de mulți români, nu înțeleg. E ceva ca o gumă unsuroasă și de nemestecat. Nu-mi place nici crud nici fiert sau altfel. Pisicile mele nu-l mănâncă nici ele, deci... nu e bun! :) glumesc, nu știu de ce pisicile nu pun nici ele gura pe șoric, dar cert este că mie nu-mi place deloc.

Dar vouă, de curiozitate, de ce vă plac aceste produse? Dincolo de tradiție.

foto capturi de ecran de pe căutări google și de pe un grup facebook.



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin




marți, 1 septembrie 2020

Zacuscă de ardei kapia

Zacuscă de ardei kapia

Anul trecut nu am făcut zacuscă, dat fiind că am intrat mai devreme în noul an școlar și nu am mai avut când să fac. Plus de asta, de regulă, la noi, în zona de munte, gogoșarii apar mai târziu și este bine să coci vinetele și ardeii în vară, să le pui la congelator, apoi când apar gogoșarii să faci zacusca. Lucrul ăsta nu e chiar atât de simplu, mai ales când congelatorul are 3 sertare nu foarte mari, dar nu pot să pun în ele multe legume. Sunt o carnivoră și în afară de caș, unt, pătrunjel și mărar verde plus 2-3 pungi de legume congelate, nu pot să pun în congelator, pentru că îl umplu cu carne. Așa că anul trecut mi-am zis că nu e nimic, poate voi căpăta niște zacuscă de pe ici de colo, de la o rudă, de la o prietenă, sau voi cumpăra. De primit nu am prea primit, însă am cumpărat, deși gustul zacuștelor de la market, chit că li se face reclamă că ar fi ca la mama acasă, este întotdeauna același indiferent de firma producătoare, și e foarte amar. Eu, de cârcotașă ce sunt, mai bănuiesc că nici nu au exact ingredientele trecute pe etichetă, dar nu mai contează - gustul este amar și asta nu-mi place deloc, așa că mai bine m-am lipsit de zacuscă anul trecut, cu toate că i-am dus dorul în fiecare zi.

Dar dacă tot a venit vorba, gustul amar al zacuștii vine din mai multe surse: dacă ardeii și gogoșarii sunt copți în cuptor, ei vor fi amari. Probabil de la fumul care intră în legume. Dacă ardeii și gogoșarii sunt doar pârliți, și rămân mai degrabă cruzi decât copți, zacusca va ieși amară. Dacă legumele, inclusiv vinetele, stau prea mult pe foc și se ard, iarăși zacusca iese amară. Așa că, pentru o zacuscă dulceagă, e necesar să stați lângă legumele puse la copt ca să le întoarceți exact la timp, să nu fie nici doar puțin pârlite, dar nici arse de-a binelea.

Zacuscă de ardei kapia

Anul acesta mi-am zis că nu mai tânjesc eu după zacuscă așa cum făcea mama mea, și m-am mobilizat, însă deoarece mai am câteva zile libere, iar gogoșarii nu au apărut încă (ori dacă da, sunt scumpi foc deocamdată), m-am gândit să fac zacusca cu ardei kapia în loc de gogoșari. Și maică-mea mai făcea așa, uneori, și știu că nu este nicio diferență sesizabilă de gust sau de consistență. Așadar, am făcut o jumătate din porția clasică pe care o avem noi în familie, astfel:

Ingrediente (așa cum le cumpărați din piață)

5 kg de ardei mari, galbeni, 5 kg de ardei kapia mari, 3 kg de vinete, 1,5 kg de ceapa, 300 g de bulion, piper, sare, foi de dafin, 1 l de ulei. Dacă vreți, puteți pune mai puțin ulei, 750-800 ml este de ajuns, dar când borcanele au puțin ulei deasupra zacuștii, se vor menține chiar dacă este cald afară (în boxă este aproape la fel de cald).

Ardeii și vinetele se coc direct pe flacără, sau pe o tablă mai mare ori la grătarul cu cărbuni, afară (fiecare cum știe și cum obișnuiește). Ardeii se pun într-o cratiță sau oală mare, cu ceva sare peste ei și cu capacul pus - astfel se aburesc bine și se vor curăța mai ușor de coji. Vinetele se cojesc și se lasă la scurs într-o sită mare. Când s-au mai răcit, ardeii se cojesc foarte bine de coji și de semințe - se spune că dacă rămân, ele vor constitui focare de mucegai - apoi se pun la scurs, câteva ore. După ce s-au scurs bine se poate face zacusca, sau se pun la frigider până a doua zi.

Ceapa se curăță și se spală apoi se taie peștișori și se pune pe foc moale sau mediu într-un vas cu gura largă (lighean, cratiță mare) cu o lingură rasă de sare. Eventual mai puteți adăuga cel mult o jumătate de pahar de apă, ca să nu vă ardă pe stomac când o veți consuma. După cca 20 de minute de fierbere, adăugați ardeii (puteți să-i tocați un pic, însă eu nu-i toc, oricum se mai mărunțesc ei la fiert). Amestecați ca să omogenizați legumele. Lăsați să fiarbă cam o oră, o oră și jumătate apoi adăugați vinetele. De acum încolo scădeți zacusca până când rămâne doar uleiul. Amestecați, în special la fundul vasului, din când în când. Eu am folosit o cratiță de inox cu fundul dublu și nu s-a prins zacusca deloc.

Alte rețete de zacuscă de pe acest blog


Când credeți că este aproape gata, adăugați bulionul, apoi zacusca mai trebuie lăsată pe foc încă 10-15 minute, amestecând mai des, pentru că bulionul are tendința să se prindă de vas. Înainte de a închide aragazul se adaugă încă o lingură rasă de sare, piper după gust, câteva foi de dafin și 15-20 de boabe de piper negru.

Zacuscă de ardei kapia

Imediat după ce ați închis focul (sau puteți da la foc foarte mic, până puneți zacusca la borcane), trebuie să aveți borcanele curate, pregătite pe masă și, cu mâna în care țineți borcanele să le umpleți, protejată de o mănușă de bucătărie, puneți zacusca fierbinte la borcane, apoi capsați bine și puneți borcanele pe o canapea, învelite cu pături. Este cel mai ușor mod de a steriliza zacusca. Se lasă așa până se răcesc complet, adică cca 2 zile. După aceea se duc la boxă, beci sau cămară, unde ar trebui să fie răcoare bine, ca să reziste până la iarnă.

Până atunci, eu vă spun
Poftă bună! :)

Zacuscă de ardei kapia



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin tweet


joi, 27 august 2020

Ciulama de hribi cu pui și mămăliguță

Ciulama de hribi cu pui și mămăliguță



Rețetă de ciulama de hribi cu pui și mămăliguță. Cum se face ciulamaua de hribi cu pui și mămăliguță, pas cu pas.

Hribii sau mânătărcile sunt niște ciuperci de pădure care se găsesc pe la noi prin zona muntoasă a Moldovei în lunile de vară. Au un gust deosebit, cunoscătorii și iubitorii de cules ciuperci direct de la sursă știu locurile unde se fac hribii, așa că nu este ușor să dai de un pâlc necules deja, că toată lumea îi apreciază. Tatăl meu, care nu mai este lângă mine, avea plăcerea asta și mergea la cules de ciuperci foarte des pe timp de vară, chit că avea 80 de ani. Era foarte energic, și chiar cu o zi înainte de a părăsi această lume fusese cu niște prieteni de familie exact la cules de hribi. Ultima mâncare pe care a făcut-o, dar nu a mai apucat să o guste, a fost o tocăniță de hribi cu smântână, asemănătoare cu ciulamaua făcută de mine, doar că el tăia hribii mărunt și îi fierbea și scădea bine de tot la ceaun.

Ciulama de hribi cu pui și mămăliguță

Și-a dorit mult, de când eram copil, să mă învețe și pe mine ce să culeg, ce ciuperci sunt de mâncat și care sunt otrăvitoare, dar mie nu mi-a plăcut să merg pe deal, cum zicem noi pe la Piatra Neamț, eu având de mică o anume slăbiciune a picioarelor, la mers mult sau în pantă mă dor, așa că nu am reușit să îi continuu tradiția de familie, ca să zic așa. Totuși cunosc câteva specii de ciuperci bune, dar mai puține decât știa el, însă nu merg niciodată să le culeg eu, prefer să le cumpăr.

Așa că, pentru zilele acestea, am cumpărat o pungă de jumătate de kg de hribi congelați de la market. I-am lăsat la dezghețat, apoi am scos apa din pungă, care cu regret spun că era cam 150-200 ml din cantitatea totală, apoi am pus hribii la fiert molcom într-o cratiță mică, și am dat un praf de sare.

Ingredientele acestei ciulamale de hribi cu pui și mămăliguță sunt așa (pentru 2-3 porții):
- 500 g hribi (sau orice alte ciuperci aveți la îndemână, dar hribii au savoarea lor specială)
- un piept de pui dezosat
- 2-3 linguri pline cu smântână (de țară, de preferință)
- o ceapă medie, sau 2-3 fire de ceapă verde
- o cană de lapte
- o lingură rasă de faină de grâu
- ulei
- sare, piper, verdeață, usturoi pisat (opțional)

Hribii au lăsat o apă maroniu închis pe care am aruncat-o după primele clocote și apoi am pus altă apă după care i-am lăsat să fiarbă cca 15-20 de minute. Eu știu că acea negreală este amăruie și dacă o lăsați în mâncare îi strică gustul, întrucâtva.

Pieptul de pui l-am porționat în bucăți mai grosier tăiate pe care le-am pus într-o tigaie cu ulei pe foc mic și cu capacul pus să se călească.

După aceea am tăiat ceapa și am lăsat-o să se soteze înăbușit într-o tigaie cu fund ceramic gen Delimano. Am adăugat lingura de făină să fac un sos alb, amestecând rapid. După cca un minut, am adăugat lapte la temperatura camerei, cam 150 ml. Din nou am amestecat rapid cu lingura de lemn ca să nu se facă făina cocoloașe. Am adăugat hribii fierți și scurși, bucățile de piept de pui, apoi am pus puțină sare, piper și am lăsat să mai fiarbă totul înăbușit cam încă 10 minute amestecând din când în când.

Ciulama de hribi cu pui și mămăliguță


După aceea am adăugat smântâna și am amestecat bine totul, după care am presărat mărar tocat (asta am avut în casă, însă de regulă folosesc și pătrunjel verde). După încă vreo câteva clocote am adăugat puțin usturoi pisat, am amestecat din nou apoi am închis focul de la aragaz. Rețineți că focul trebuie să fie mic spre mediu, cel mult, altfel ciulamaua se prinde chiar dacă fundul tigăii este ceramic.

Ciulamaua de hribi poate constitui o excelentă mâncare de post dacă eliminați smântâna și bucățile de carne. Se servește caldă, cu mămăliguță sau cu pâine, după preferințe.

Eu nu pot să vă spun decât,

Poftă bună! :)

Ciulama de hribi cu pui și mămăliguță





Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin tweet