marți, 26 octombrie 2021

Pui cu măsline (mâncare rece)

Pui cu măsline (mâncare rece)

Încă o mâncare tradițională, cel puțin pe la noi în Moldova (a noastră, nu de dincolo de Prut), este această mâncare rece, mâncărică de ceapă sau pui cu măsline. De fapt, cred că varianta originală a mâncării este limba cu măsline, și acasă maică-mea mai pregătea și limbă cu ceapă și măsline, dar pentru că eu nu puneam gura pe așa ceva (între noi fie vorba, nici acum nu mănânc limbă), a început să facă mâncarea rece cu carne de pui, pulpe, cel mai adesea.

Așadar pentru 4-5 porții aveți nevoie de:
- 1 kg de pulpe de pui cu os și piele
- 3-4 cepe mărișoare
- un morcov mic dat pe răzătoarea mică
- o lingură plină de bulion de la Alex Star
- 75 ml vin negru sau roșu, sec/demisec
- 200 g măsline (eu am pus fără sâmburi)
- sare, piper, cimbru, tarhon, dafin
- o lămâie
- ulei pentru prăjit


Mai întâi spălați pulpele, le porționați în jumătăți și le puneți într-o tigaie cu coadă la prăjit înăbușit în ulei, pe foc mai moale. Nu trebuie să se prăjească de tot, dar să prindă o crustă aurie la suprafață. Când sunt prăjite pe jumătate, puteți închide focul.

Ceapa se taie fideluță sau mărunt - eu prefer s-o tai mărunt ca să se "topească" bine în sos. Apoi împreună cu morcovul ras (cca o lingură plină) se pune la înăbușit în cratița în care veți face mâncarea. Când ceapa s-a înmuiat și a devenit translucidă, se adaugă două pahare (350-400 ml) de apă caldă amestecată cu lingura de bulion și se lasă la fiert totul pe foc mic cca 30 de minute.

Pui cu măsline (mâncare rece)

După aceea se adaugă pulpele din tigaie, se dă un praf de sare (nu mult, pentru că măslinele chiar dacă le desărați, pot rămâne sărate), piper, cimbru, puțin tarhon, o foaie de dafin ruptă în 3-4 bucăți, vinul negru și se lasă totul să fiarbă încă 45 de minute la foc mic, cu capacul pus. Ceapa trebuie să fie foarte moale, să nu se mai simtă, iar carnea dacă se desprinde de pe os este foarte bine.

La urmă se pun măslinele, eventual desărate, se adaugă pătrunjel verde tocat, zeama de la o jumătate de lămâie și câteva felii tăiate din jumătatea de lămâie rămasă, și se mai lasă să fiarbă fără capac în că 10-15 minute, eventual la foc mai iute, până scade atât cât doriți de mult. Tot acum potriviți de sare dacă este necesar.

Pui cu măsline (mâncare rece)

Mâncarea de pui cu măsline se servește rece sau caldă, cu pâine sau cu mămăliguță, cum preferați.

Sursa de inspirație este dublă - amintirile mele și Rețetarul General de Preparate Culinare din anii '50, publicat în 1961, pe care îl am în casă, rețetar cu fel de fel de rețete, scris de bucătarii celor mai faimoase restaurante bucureștene, și nu numai, ale vremii. Mai jos, rețeta de restaurant.

Poftă bună! :)

Pui cu măsline (mâncare rece)  Pui cu măsline (mâncare rece)


 





















Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin




duminică, 24 octombrie 2021

Chiftele în sos de roșii

Chiftele în sos de roșii

Adesea, când eram copil, acasă la ai mei, mama făcea o mâncare foarte gustoasă din chiftele sau pârjoale. Făcea un castron mare de chiftele la tigaie, iar o parte le punea mai apoi la fiert într-un sos de roșii, de multe ori cu ceapă și ardei gras, pe care le mâncam la masa de prânz așa, cu pâine sau cu mămăliguță, ori cu piure de cartofi moale, untos și bun, iar noi, copiii, cel puțin, nici nu mai aveam nevoie de altceva. De mică m-am învățat să mănânc un singur fel de mâncare la masă, pentru că nu mă dădeam în vânt după borșul de carne de vită, cum nu mă dau nici acum, după ciorbe și supe la modul general, așa că un fel doi mai consistent, alături de o salată bună, dacă se potrivește cu mâncarea, este tot ceea ce am nevoie la masa de prânz, oricât de foame mi-ar fi.

Așadar să vă detaliez în continuare cum se face mâncarea de chiftele cu sos de roșii, ceapă și ardei gras, care este rețeta. E o mâncare destul de simplă și rapid de făcut, mai ales dacă aveți deja chiftelele pregătite cu o zi, două în urmă și doriți o diversificare culinară.

Pentru 4 porții avem nevoie de:
Pentru chiftele:
- 500 g de carne tocată amestec (porc și vită, sau porc și pasăre, așa cum prefer eu)
- o ceapă de mărime medie
- un cățel de usturoi (opțional)
- 2-3 ouă
- o felie de pâine muiată în lapte sau în apă caldă
- pătrunjel verde și mărar
- sare, piper, alte arome
- ulei pentru prăjit, dacă alegeți varianta la tigaie.

Pentru sos:
- 2 cepe mari
- un ardei gras mare, galben sau verde
- 2 linguri de bulion de roșii Alex Star
- 2 pahare de apă caldă (350-400 ml)
- 3-4 linguri de ulei
- sare, piper, un mănunchi de pătrunjel verde, alte arome

Chiftele în sos de roșii

Chiftelele se fac din carnea tocată amestecată cu ceapa tăiată mărunt și sotată înăbușit câteva minute în ulei încins până se face aurie și translucidă, pâinea muiată și stoarsă, sare și piper, ouăle întregi și verdeața tăiată mărunt, usturoiul tăiat bucățele mici. Se amestecă totul bine, și atenție, ceapa sotată se adaugă răcorită bine în compoziție, altfel se coagulează ouăle și nu vrem asta. Dacă vă plac și alte arome în chiftele, le puneți, eu am scris rețeta de chiftele așa cum o facem noi în casă. Ai mei nu erau obișnuiți cu condimentele de azi, și nici eu nu folosesc mai mult decât sare, piper și verdeață la multe din mâncărurile tradiționale.

Formați chiftele cu mâna umedă și le prăjiți ori la tigaie, ori pe așezați, ușor distanțate unele de altele pe o hârtie de copt într-o tavă de aragaz și le dați la cuptorul încins, la foc mediu cca 15-20 de minute sau până se rumenesc puțin. Observați că nu folosesc făină de grâu pentru chiftele, sunt mai sănătoase așa, mai ales făcute la cuptor. Ele, dacă sunt pregătite special pentru a fi fierte ulterior în sosul de roșii, nu este nevoie să fie prăjite sau coapte de tot, oricum vor fierbe mai încolo.

Chiftele în sos de roșii

După ce sunt gata chiftelele, pregătim sosul.
Cepele se taie mărunt și se sotează ușor cu ulei. Eu nu recomand aici să fie ceapa prăjită și nici măcar aurie, maxim 2 minute de sotat la foc mic este de ajuns, doar cât să dea un gust bun sosului. Apoi se adaugă în cratiță ardeiul curățat și tăiat și el în bucățele mici și un praf de sare. Mai lăsați un minut să se soteze și ardeiul, apoi stingeți totul cu unul-două pahare cu apă caldă, în funcție de cum doriți sosul, mai zemos sau mai vârtos. Adăugați bulionul de roșii amestecând bine să se omogenizeze totul. Când începe să clocotească la foc mediu, adăugați chiftelele și lăsați să fiarbă fără capac totul până când sosul scade așa cum îl vreți - eu îl prefer mai zemos, dar el poate ieși la fel de gros ca un sos de făină. La urmă potriviți de sare și de piper, adăugați și alte arome dacă doriți, apoi presărați pătrunjelul verde tocat mărunt. Mai lăsați să clocotească un minut și închideți focul.

Chiftele în sos de roșii

Serviți chiftelele cu sos de roșii cu pâine, cu mămăliguță, sau alături de o garnitură de orez, piure ori alte legume sotate. Acest fel de mâncare nu necesită salată.

Poftă bună! :)




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin



duminică, 15 august 2021

Maioneză rapidă

Maioneză rapidă


Când vine vorba despre salată boeuf sau alte farafastâcuri culinare numai bune de pus pe mese festive, prefer să fac eu maioneza, deși, cu mâna pe inimă spun, maioneza Hellman's mi se pare excelentă la gust și nici nu are așa mult ulei. De ani de zile făceam maioneza clasic, adică frecând gălbenușurile de ou, crude, cu ulei turnat, cel puțin preț de 10-15 minute la început, picătură cu picătură, apoi cu grijă încorporată și câte o linguriță de zeamă de lămâie. Aveam moștenire de la mama mea un băț din lemn special pentru frecatul maionezei, ca un fel de măciucă, bineînțeles mult mai mică, de formă pătrată și cu capătul rotunjit.

Însă într-o zi, un văr de-al meu priceput într-ale gătitului, mi-a arătat cum face el maioneza la blenderul vertical. Și de atunci așa o fac și eu. Folosesc pentru asta un borcan de 800 ml, care are gura largă în așa fel încât capul blenderului să între perfect. Am avut cândva și un vas special, dar fiind de plastic, s-a spart și nu l-am mai înlocuit.

Maioneză rapidă

Metoda este simplă - se pun ingredientele în borcan și se lasă 10-15 minute să se omogenizeze temperatura lor, am înțeles că este foarte important ca temperatura să fie aceeași. Adică dacă ați pus oul de la frigider și uleiul din dulapul de bucătărie și vă apucați imediat de maioneză, nu e bine, că s-ar putea să se taie. Eu nu am încercat, deci nu știu dacă e adevărat sau nu.

Apoi se bagă blenderul exact peste gălbenuș(uri) și se pornește butonul. Timp de 20 de secunde nu se mișcă blenderul de pe gălbenuș. Începe să se facă maioneza. După 20 de secunde puteți roti blenderul prin borcan, sau îl mișcați în sus și în jos, ca să adunați tot uleiul și să obțineți maioneza dorită. În mai puțin de un minut ea este gata.

Acum să vă spun în ce variante fac eu maioneza.

Varianta 1: un ou crud pus cu tot cu albuș, cca 2-300 ml ulei, zeama de la o lămâie medie. Toate ingredientele se pun de la bun început în vasul blenderului sau în borcan. Se face maioneza ca mai sus. Iese foarte pufoasă, datorită albușului, ceva mai albicioasă decât maioneza din gălbenușuri și cu un gust ușor diferit față de maioneza clasică. Dar nu e un gust neplăcut, totuși, într-o salată boeuf sau alt gen de salată consistentă este insesizabil.

Varianta 2: un gălbenuș crud, 150 ml ulei, zeama de la o lămâie medie. Faceți maioneza așa cum am explicat mai sus. Iese ceva mai densă decât la varianta 1, dar are gustul pe care îl știți.

Varianta 3: un gălbenuș crud și unul fiert, bine zdrobit cu furculița, cca 350 ml ulei, zeama de la o lămâie mare. Porniți blenderul, faceți maioneza.

Varianta 4: în afară de ou, ulei și zeamă de lămâie adăugați cca 50 ml apă rece. Maioneza iese mai moale, dar mai dietetică.

Eu de obicei fac varianta 2 plus apă.

Maioneză rapidă

Acum, unii zic că trebuie pus un praf de sare. Nu știu, eu nu am pus niciodată sare la maioneză, pentru că sarea înmoaie și, la metoda clasică de obținere a ei, face să se taie. Dar cine dorește, poate încerca. De asemenea, dacă doriți să adăugați iaurt, ca să fie și mai dietetică, puteți adăuga. Regula temperaturii ingredientelor trebuie păstrată.

În același mod fac și salata de icre - adică pun o linguriță plină vârf cu icre (sunt borcănele cu icre în comerț), cca 250 ml ulei, 50 ml apă, zeamă de lămâie. Procedez exact la fel ca la maioneză, doar că nu pun adaosuri gen miez de pâine sau griș. Dacă doriți, puteți încerca, datorită vitezei blenderului, este puțin probabil ca salata de icre să se taie.

Poftă bună! :)




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin






sâmbătă, 7 august 2021

Mâncăcioșii - mukbangers, un fenomen social

Mâncăcioșii - mukbangers, un fenomen social


Astă primăvară, din câte îmi amintesc, găseam pe fluxul meu de pe facebook un video în care o asiatică slăbuță mânca enorm de multă mâncare pe repede-înainte, fără să se vadă că ar înghiți îmbucăturile. Mă uitam oarecum fascinată (din fericire nu sunt pofticioasă decât rareori și în anumite condiții), pentru că era într-un fel atrăgător să privești așa o mâncăcioasă, dar eram uluită de viteza cu care fata aceea băga în ea munți de carne de porc grasă, prăjituri, câte 4-5 bucăți de câteva feluri, pulpe de pui crispy și alte cele, grase, cu sos, dulce sau sărat, nu conta. Parcă avea un stomac imens și invizibil. Tânăra îmbuca de mare zor de ziceai că n-a mâncat de o lună mai nimic. Apoi, acum câteva zile, mi-am amintit de acel video și am căutat pe net să văd dacă o găsesc. Însă iată ce am găsit, de fapt.....

Mukbangers, vloggeri care mănâncă în fața camerei


În anul 2010 a apărut o modă a mâncatului în fața camerei video în Coreea de Sud. Termenul mukbang (se pronunță aproximativ măcbeng) înseamnă mâncare în coreeană, iar când moda a devenit o nouă formă de divertisment, restul lumii a preluat termenul de mukbanger pentru cei care fac eating show-uri pe youtube.

Dacă vă întrebați de ce o fac, răspunsul este mai complex. În primul rând pentru că au sute de mii și milioane de urmăritori, pentru că da, unora le stă foarte bine când mănâncă și chiar nu-ți dai seama că trece timpul privindu-i înfulecând fel de fel de bucate. Dacă tot au așa de mulți urmăritori, brandurile de mâncare și băutură le oferă produse pe care ei le consumă în fața camerei. Cu toate acestea, la începuturi acești mukbangeri nu recunoșteau că pentru bani făceau un astfel de spectacol, dar cu toată perioada scurtă de la apariția acestui tip de divertisment, au existat și unele scandaluri pe tema asta, unii chiar și-au pus cenușă în cap, au cerut scuze userilor și au dispărut din media, ca să revină pe youtube după un timp. Însă una peste alta, în afară de mâncarea și băutura (lapte, Coca Cola, apă minerală sau alte sucuri - puteți vedea mereu în unele clipuri că mukbangerii țin sticla cu eticheta spre cameră să se vadă clar și pentru relativ mult timp ce produs este) gratis pe care o obțin, mulți mukbangeri fac mii de dolari anual din acest tip de divertisment.

De exemplu, despre fostul model Mi Zijun din China se zicea în 2016 că avea peste 6 milioane de urmăritori pe rețele de socializare chinezești și că la un concurs de mâncat live ar fi reușit performanța de a înghiți 4 kg de pilaf la o singură masă. Pe Mi Zijun nu am găsit-o pe youtube, pentru că e mai dificil să găsim chinezi rezidenți în China pe site-urile care aparțin de Google sau ați giganți americani, dar mukbangeri asiatici și nu numai se găsesc pe youtube din abundență. Preferatul meu este Bonggil (poza de sus), un sud coreean care în acest moment are 1,57 milioane de abonați pe youtube. În clipul de mai jos îl urmăriți mâncând fast food cu specific asiatic - 4 sosuri, sos iute, găluștele prăjite, etc.



De ce îl prefer? Nu pentru ce mănâncă, ci pentru că-i stă bine mâncând. Unora le stă bine să facă asta, așa cum sunt majoritatea asiaticilor, atât femei cât și bărbați, alții sunt mai puțin plăcuți la privit - mă refer la gusturile mele - de exemplu cei supraponderali sau grași de-a dreptul, care sunt greu de privit și așa, nu mai vorbesc că mâncând, mie una, mi se face silă de mâncare și de tot. Nu am să vă dau video cu ea, dar vă spun că există o astfel de mukbanger americană pe youtube, Hungry Fatchick, care are sute de kg greutate și totuși o urmăresc 217 mii de abonați. Pe undeva îi admir curajul, însă deși nici eu nu sunt vreo slăbuță (chiar deloc-deloc!), caut să-mi expun cât mai puțin posibil fizicul, în lumea reală și cu atât mai mult pe net.

Alți mukbangeri plăcuți la privit sunt Jenna , Boki (canalul ei este Eat with Boki, ea fiind o sud coreeană cu 6,41 milioane de abonați pe youtube), Zach Choi care în acest moment are peste 12 milioane de abonați youtube, Hungry Michael (USA), Nikocado Avocado un food blogger și mukbanger din categoria LGBT care știe să facă show (USA), Aejeong, McBang  (din UK), Asmeri (Grecia).



Unii dintre ei își pun în față cantități enorme de mâncare, de mii de calorii, și le mănâncă integral într-o sesiune. Alții, americanii de exemplu, doar iau câteva înghițituri și mai mult socializează (aparent, pentru că video-urile sunt înregistrate, rareori un mukbanger face un live eating show și veți înțelege de ce un pic mai încolo) cu persoane reale din preajma lor sau cu potențialii privitori. Unii mâncăcioși sunt tacticoși, au mănuși de latex, au grijă să nu se murdărească și se șterg la gură imediat, alții sunt ca niște copii, plini de sos și de mâncare la gură, pe față, pe masă, etc. Unii, majoritatea de fapt, mănâncă singuri în fața camerei, alții se cuplează câte doi/două pentru a face conversație și show. Cei mai mulți nu filmează și altceva, însă sunt youtuberi care se filmează cumpărând produsele sau pregătind mâncarea. Mulți aleg să-și filmeze pe de-a întregul fața, alții se filmează doar de la nas în jos, păstrând discreția asupra identității lor reale.

Mukbangerii chiar mănâncă atâta mâncare??


Răspunsul scurt este NU. Unii, da, mănâncă o masă obișnuită, dar nu cantități enorme. Cei care fac show cu porții nenumărate de mâncare, grasă, dulce, fast-food, etc, de fapt scuipă mâncarea după ce o mestecă de 2-3 ori, apoi mai iau o bucată și tot așa. Când editează filmul, bineînțeles că scenele cu scuipatul mâncării sunt tăiate și clipul este lipit astfel încât să se creadă că ei mănâncă totul, dar se vede limpede că la fiecare 15-20 de secunde filmul este editat. Sau, o altă variantă, dacă există o altă persoană în spatele camerei de filmat, în timp ce mestecă fac un semn discret, cunoscut de către cel care filmează și acela oprește filmarea, apoi o reia după ce mâncarea din gură a fost scuipată într-o căldare. Filmul final nu este editat grosolan, firește, ei au grijă să vă arate mâncarea și înainte și după ce dau jos ce au deja în gură, așa că impresia generală nu suferă foarte mult, dar mai ales dacă dați la viteză 0,5 un astfel de video veți vedea clar câte scurte întreruperi are un eating show de câteva minute. Iar cel mai important indiciu, este că nu vedeți decât de 5-6 ori un mukbanger că înghite efectiv mâncarea din gură pe parcursul unei sesiuni de eating-show. Urmăriți-le mărul lui Adam :) Mai jos, un video în care ni se explică ce se întâmplă cu mâncarea din gura unui mukbanger. Chiar dacă este în engleză, nu e greu de înțeles din imagini ce vrea să spună acest clip.



A fi mukbanger este periculos?


Se pare că DA. Este cunoscut în mediul vloggerilor cazul lui Kate Yup, despre care la un moment dat s-a crezut că este sechestrată și forțată să mănânce pentru bani (în două dintre video-urile ei se aude o persoană șoptindu-i să mănânce mai repede, iar în altul se vede în reflexia unui bol din sticlă că mai este cineva în cameră). Kate Yup arată foarte slabă, posibil anorexică, iar la un moment dat a găsit metode de a da semnale SOS către useri. Într-un alt clip are vânătăi pe brațul stâng și o crăpătură suspectă la gură ca și cum ar fi fost plesnită peste față. Ea a negat toate aceste suspiciuni ridicate de urmăritorii ei, dar nu a mai apărut pe youtube de mai bine de un an.

Mâncăcioșii - mukbangers, un fenomen social

 
Așadar, a fi mukbanger este profitabil și distractiv, până nu devii o mașină de făcut bani în mâna cuiva. Nu știu dacă e o formă de divertisment de durată. Nici nu contează asta. Pentru privitori, distracția contează, mai ales sau, numai dacă, fac parte din categoria mea, cei care nu au poftă de nimic din ceea ce se vede pe ecran. Altfel, ajungeți să mâncați cât nu vreți ;) uitați-vă la ei, dar nu faceți ce fac ei, mâncăcioșii lumii!

Și la urmă, un pont: vizualizați clipurile la viteză 2x, este mai amuzant totul, inclusiv ronțăitul care se aude în fundal! :P  





Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin




sâmbătă, 31 iulie 2021

Focaccia

Focaccia


Fără îndoială focaccia este o pâine de origine italiană. Iar originea aceasta se pare că datează din timpuri străvechi. Wikipedia afirmă, cu sursă credibilă la bază, că focaccia exista în Roma antică și, cu toate că mulți oameni o consideră un fel de precursoare a celebrei pizza, rețeta de bază și-ar avea originea la etrusci sau la grecii antici. Există chiar dovezi care sugerează că oamenii din Pompei - al căror oraș a fost distrus de o erupție violentă a vulcanului Vezuviu în 79 d.Hr. - aveau o adevărată industrie de coacere și vânzare de focaccia.

Dar lăsând la o parte originile, focaccia este practic o pâine mai plată făcută cu drojdie. De aceea este cunoscută și sub denumirea de pâine italiană. Aluatul de focaccia este aromat cu ulei de măsline și uneori poate fi acoperit cu ierburi, legume și alte toppinguri.

La fel ca aluatul de pizza, aluatul de focaccia se face cu făină, ulei, apă, drojdie și sare. Cu toate acestea, focaccia se face cu mai multă drojdie decât aluatul de pizza, de exemplu. Acest lucru îi permite să crească mai mult și creează un rezultat mai pufos și mai asemănător pâinii. Focaccia păstrează mai multă umiditate în structura sa, acest lucru datorându-se înțepăturilor făcute în aluat înainte de a fi băgată la cuptor.

Spre deosebire de pizza, focaccia se servește ca garnitură, iar la noi se consumă în loc de pâine. Ca atare, în mare parte, toppingurile lor sunt minime. Garniturile de focaccia includ de obicei un amestec de ulei, sare de mare și ierburi. Deși, uneori se mai folosește și ceapă, măsline, roșii, usturoi sau brânză.

Eu am mâncat focaccia de la câteva unități de catering din orașul meu și am constatat cu acele ocazii că fiecare bucătar are o idee diferită despre ce este și cum trebuie să arate focaccia. Singurul element comun la toate variantele era că ajungeau la mine la ușă calde, numai bune de mâncat. Însă uneori focaccia este ca un fel de turtă nu foarte crocantă, alteori ca o pâine plată și subțire sau ca o pâine aromată și grosuță.
 
Focaccia Focaccia Focaccia


Eu am ales s-o pregătesc în ultima variantă, adică să iasă ceva mai groasă, de cca 3 degete, pentru că mie așa mi se pare mai gustoasă și mai pufoasă.

Ingredientele sunt așa:
- 800 g făină
- un cub și jumătate de drojdie
- o lingură rasă de sare
- 2 linguri de ulei de măsline
- cca 650-700 ml apă (prefer să fac aluatul mai moale, mai ales dacă îl frământ manual)

Pentru topping - încă 2-3 linguri de ulei și rozmarin sau oregano.

Ingredientele pentru aluat le frământ într-un vas de inox, manual sau la robot, fără să fac maia din drojdie, doar o bucățălesc cu degetele și o adaug peste făină. Apa nu o torn pe toată deodată, ci pun 500 ml la început apoi mai torn până când aluatul capătă consistența dorită. La o făină foarte bine uscată intră mai multă apă, de exemplu. Aluatul îl frământ bine cca 20 de minute, sau 10-15 minute la robot, dar nu la viteză foarte mare ci la viteza 2 sau 3 (din 8 trepte). După aceea las aluatul la crescut până își dublează volumul, după care îl pun într-o tavă dreptunghiulară de aragaz (cu sau fără hârtie de copt, dar unsă cu puțin ulei). Mai las aluatul 15 minute în tavă, apoi conform rețetei de focaccia genoveză, fac niște mici afundături cu degetele, peste tot. După care ung din belșug cu cele 2-3 linguri de ulei și pe deasupra presar rozmarin sau oregano, însă prefer rozmarinul.

Focaccia


La cuptor focaccia nu are mult de stat, pentru că fiind mai subțire decât o pâine clasică se coace mai repede. Trebuie să stea la foc potrivit (180 grade C) cam 30-40 de minute, până când este ușor rumenă sau cum vă place vouă s-o mâncați, mai blondă sau mai brună. După ce scot tava din cuptor acopăr imediat cu două trei șervete de bucătărie curate totul ca să nu se usuce coaja prea repede. Când se răcorește bine, atunci o scot din tavă, cu tot cu hârtia de copt, sau fără ea, dacă nu am pus, având grijă să dezlipesc ușor, fără să rup focaccia. Și într-adevăr, aromată cum este, nu reziști să aștepți ora mesei ci guști o bucățică așa, caldă, savurând-o ca pe o trufanda de preț :)

Focaccia

 

Poftă bună! :)




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin